Dana Art Gallery este una dintre cele mai tinere galerii, aparută din dorinţa de a reprezenta artiştii noi, dar si pe cei care nu se regăsesc în mainstream şi, astfel, de a crea conexiuni prin artă. Am discutat cu Adrian Panaite, administratorul Dana Art Gallery, despre ceea ce-şi propune tânăra galerie dar şi despre piaţa de artă din România şi actorii săi principali.

1. Când aţi demarat afacerea şi în ce context (ce v-a motivat, de la câţi oameni aţi pornit, spaţiu de desfăşurare şi susţinători ai proiectului iniţiat, eventual premii/realizări etc.)

Cel mai puternic motiv de la baza acestei afaceri este lipsa, atât de invocată, de comunicare între artişti şi instituţiile de artă. Pentru cei care se află în interiorul fenomenului poate părea cu totul gratuită această replică, însa într-adevăr, artiştii nu îşi pot face debutul după o formulă generală. Fiecare riscă câte ceva. Bineînţeles, Galeria Dana Art nu îşi poate lua rolul de a asigura tuturor artiştilor şansele pe care le visează, însă, aşa cum se întâmplă cu reţelele de socializare online, poate să ofere cadrul necesar pentru a crea legături între artişti, public, curatori, amatori, colecţionari ş.a.m.d.

Cât priveşte spaţiul, încă nu avem unul propriu asigurat şi, de aceea, facem parteneriate cu galeriile şi spaţiile alternative dispuse să colaboreze. Suntem, iată, foarte adaptabili şi deschişi.

Am plecat de la un grup restrâns de artişti, 4-5, dar pe măsură ce ideea noastră a început să fie cunoscută şi altora, acest grup s-a mărit, iar în prezent din grupul nostru fac parte 18 oameni. Întâlnirile au avut loc în faţa unei cafenele la început, iar pe viitor acestea se vor ţine la Teatrul Masca.

2. V-a pasionat dintotdeauna fenomenul artistic? De unde vine pasiunea pentru artă?

Nu încape îndoială că pasiunea pentru artă este o chestiune care ţine de destin. Fără să riscăm cuvinte mari, arta a fost dintotdeauna o noţiune firească pentru mine, la fel ca mersul la frizer sau la piaţă. Cu toata imaginaţia, nu pot să-mi închipui totuşi un singur lucru: viaţa în afara artei. Nu este nimic incredibil sau măreţ în ceea ce spun; e ca şi cum v-aţi adresa unui sportiv sau unui călugăr, rugându-i să-şi imagineze o altfel de existenţă. Pot să vă dau totuşi exemple de oameni din lumea artei, a căror pasiune e doar o întâmplare sau o opţiune de carieră. 

3. Puteţi detalia misiunea dumneavoastră de a crea conexiuni prin artă?

Nu este nimic extraordinar în ceea ce facem. Pur şi simplu îi punem în contact direct pe artişti cu cei care au nevoie de ei: arhitecţi, designeri, firme de publicitate, publicaţii etc. Aceştia au posibilitatea să-i cunoască în cadrul evenimentelor pe care le organizăm.

4. Consideraţi că tinerii români au abilitatea şi orientarea către artele vizuale? Poate constitui o meserie de viitor cea de artist plastic?

Nu există niciun post cu numele de artist plastic. Probabil nici nomenclatorul meseriilor nu îl menţionează, iar dacă o face e pur şi simplu pentru a da identitate socială unuia care ar purta acest nume. Dacă interpretăm întrebarea în sensul unui succes, atunci răspunsul e mai simplu: meseria de artist plastic sau vizual este posibilă şi are şanse pentru viitor, doar în conformitate cu capacităţile individuale, cu şansele şi abilitatea de a atrage şi a fi compatibil cu acestea. România, în pofida unei imagini mai favorabile  datorată câtorva nume din artă, muzică şi cinematografie, nu este terenul cel mai generos pentru dezvoltarea unei cariere de artist. Argumentele sunt complexe şi ar reprezenta un risc şi o provocare să le atacăm într-o comunicare atât de scurtă. Există suficient de mulţi tineri aplecaţi către artă. Felul în care aceştia îşi fac introducerea pe piaţa de arta – în sensul cel mai larg al cuvântului – nu este însă uşor de aproximat. O bună parte din ei, atrasă de mitul încă romantic al artistului, de statutul şi aura sa, se lasă ispitiţi aproape inconştient. Alţii nimeresc dintr-o joacă în cele mai bune poziţii, în timp ce altă parte se pierde pe drum, chiar cu cele mai bune atuuri. Discuţia ar putea continua la nesfârşit, pentru că în fapt, răspunsul la această întrebare vizează o analiză socială a fenomenului artistic românesc.   

5. Ce reprezintă consumatorul de artă pentru dvs.? Cum l-aţi caracteriza?

Există mai multe tipuri de consumatori de artă; unii se numesc amatori, ceilalţi colecţionari. Amatorii achiziţionează orice obiect care le produce plăcere, în timp ce plăcerea colecţionarului vine din coerenţa întregii sale colecţii, deopotrivă cu raritatea pieselor. În cuvinte mai puţine, colecţionarul urmăreşte o imagine de ansamblu, în timp ce amatorul este atras de detaliu.

Adevăratul consumator de artă are jumatate din autoritatea unui critic şi, în consecinţă, poate să facă singur o alegere responsabilă. În opinia mea, consumatorul de artă nu se remarcă doar prin achiziţii ci şi prin legăturile pe care le are cu actualitatea artistică. Nu înţelegeţi prin actualitate doar evenimentele din presă; consumatorul de artă este un pasionat. Cu toate acestea, mai pot fi enumerate şi alte câteva tipuri de consumatori de artă, mai cu seamă dacă ţinem cont de toate accepţiunile termenului de arta – pentru unii un stil de viaţă, pentru alţii un divertisment, o afacere, o vocaţie.

6. Ce credeţi că afectează mai mult cumpărătorul de artă în decizia de achiziţie: lipsa banilor sau lipsa viziunii culturale?

Fără îndoială, lipsa unei viziuni culturale împiedică crearea unei categorii precum cea a cumpărătorului de artă. Acestuia îi lipsesc reperele şi, de multe ori, adevărata motivaţie, care trebuie să o depăşească pe cea psihologică. Mulţi cumpărători achiziţionează lucrări de artă pentru a-şi întregi sau perfecţiona o imagine în lume sau în societate. În România, aceştia sunt cu mult mai puţini decât, de pildă, în Franţa. Neavând ei înşişi o cultură vizuală şi, deci, câteva modalităţi de evaluare dincolo de cota de piaţă, consumatorii-cumpărători români nu pot risca acte de sinceritate sau curaj. Până la urmă, de unde putem să cumpărăm artă? Cine se ocupă de bursa valorilor artistice? Poate cineva să ofere o grilă, măcar relativă, de valori şi preţuri?

În timpul Revoluţiei Franceze, o cantitate uriaşă de obiecte de artă au fost vândute pe nimic Rusiei, din dorinţa expresă şi previzibilă a francezilor de a scăpa de o imagine pe care o detestau. Mai târziu, francezii vrând să-şi recupereze imaginea regală, imperială şi deci, tradiţională şi culturală, au răscumpărat un patrimoniu impresionant de obiecte mobile, la preţuri de câteva sute de ori mai mari. Desigur totul ţine de identitate; vă puteţi imagina o acţiune similară în cazul României, chiar şi în eventualitatea unei economii prospere?   

Alte articole din categoria "Interviuri"