Fotografia este una din formele de expresie predilecte pentru noua generaţie. Tot ce e necesar este o cameră foto, o mînă sigură şi un ochi care să distingă detaliile pe care nu toţi le observă. Dar ce deosebeşte un artist de un amator?

          Cristina Groşan este un artist fotograf din această nouă generaţie. Pasionată şi creativă, transpune pe peliculă culoarea şi transmite o atmosferă deosebită, a unei generaţii urbane conectate.

          Un artist care pune accent pe sentiment, pe contact personal şi intim, care reuşeşte să impresioneze cu sensibilitatea fotografiei ei, un artist a cărui estetică reuşeşte să transforme până şi cea mai banală imagine într-un festival al culorilor şi al simţurilor. Pe scurt, un artist cu o viziune deosebită, despre care sunt sigură că vom auzi mai multe în anii ce urmează.

          O puteţi întîlni pe site-ul personal: http://unda.seriadevineri.com/ şi în comunitatea DeviantArt http://unda.deviantart.com/ precum şi în proiecte precum http://camera80.ro/.

1. Cum ai intrat pentru prima oara în contact cu fotografia?

Adresată mie, întrebarea ar viza imaginea, respectiv primul meu contact cu imaginea şi cu reproducerea ei. În afară de nişte picturi rupestre de pe la vreo trei ani, pe pereţii de lângă leagănul meu, îmi amintesc clar perioada desenului. Am încercat să reproduc vizual ceea ce gândeam, ceea ce-mi doream; peştişori şi şerpi pe pereţii camerei părinţilor mei, apoi un prieten la grădiniţă, apoi lecţii de desen copiiilor mai mici decât mine. Am trecut la modelare cu plastilină, pictură şi colaj până să decid că pentru moment, fotografia e cea care mă ajută să exprim cel mai fidel ceea ce simt, conjugat cu realitatea şi mediul în care trăiesc. Spun pentru moment, pentru că nu ştiu cât va dura momentul. Ceea ce ştiu cu siguranţă este că imaginea mă interesează, şi nu ştiu dacă voi rămâne fidelă mediului de redare a imaginii. Imaginea de film, obiect de studiu la facultate, vine puternic din spate.

2. Când începe fotografia să fie formă de manifestare a artei?

În ceea ce mă priveşte, fotografia deţine putere când spune cine, ce face, cu ce scop şi cu ce efect. Devine artă când prin lipsa răspunsurilor evidente, reuşeşte să transmită emoţie.

3. Spune-mi puţin despre începuturi: despre primele încercări, despre primele greşeli, despre primul tău instrument de captare a imaginilor.

Multă lume are poveşti asemănătoare legate de începuturi. Poate e doar o poveste comună, de fond, care se manifestă la fiecare altfel. Dacă are cineva certitudini, doresc să fiu anunţată.

Povestioara mea e asta: pe la 10 ani, mama mi-a devenit asistent. Am convins-o să-mi dea aparatul ei, un Lomo de prin anii '88, să-mi cumpere film, şi să-l încarce. Deşi era cam mare pentru mâinile mele, mi-am luat aparatul cu mine la joacă, şi-am început să fac fotografii copiiilor de la groapa cu nisip, ştiind clar că o să vreau să-mi amintesc de ei. Îmi amintesc clar o fotografie în care apar toţi prietenii mei, înşiraţi în faţă unui bloc de cărămidă roşie. La distanţă de ei, separată de grup stă o fetiţă de vreo 6 ani, căreia i-am refuzat dreptul la poze pentru că-mi spărsese capul cu o cărămidă cam cât ea de grea. Am avut încredere că în fotografie va ieşi doar plutonul de copilandri.  N-am bănuit că pelicula va prinde scena întreagă. Recent am developat filmul, am revăzut fotografia. M-am ruşinat pentru Cristina cea de atunci, şi m-am amuzat pentru Cristina cea de acum. 

4. Ai avut vreo călăuză pe acest drum? Cum ai învăţat tehnica din spatele fotografiilor?

Drept călăuză am avut şi am doar setea de imagine. Pofta asta mă face să mă dau jos din pat dimineaţa, mă încălţă şi mă trimite afară. Cu Lomo-ul mamei n-am învăţat nimic. Am declanşat automat, mi-au tremurat mâinile, n-am luat în serios nimic. Patru ani mai târziu, am dat peste aparatul digital al unei bune prietene şi am început să-i fac poze la plajă. Când nu era atentă, făceam poze în alte părţi, încercând să încadrez acelaşi lucru în cât mai multe moduri posibile. Mi-am luat propriul aparat digital compact, cu care am mers mai departe cu încadrarea, nişte setări de bază privind expunerea, compensaţia de lumină şi profiluri de culoare. Dar am vrut mai mult. Am exploatat într-atât aparatul compact încât i s-au ros însemenele de pe butoane, obiectivul automat uită să se retragă, bateriile au colţurile roase şi parcă tot aparatul a căpătat o formă rotunjoară, asemantoare genţii în care îl purtam. Mi-am cumpărat un aparat pe film, un SLR de la Canon. Experimentând filme cu diverse sensibilităţi, producători şi diferite calităţi ale peliculei m-au învăţat cum să transpun pe pelicula ceea ce-mi imaginez de atât de mult timp. Am petrecut 3 ani fotografiind aproape exclusiv pe film. Am aterizat într-o afacere scumpă, delicată, cu aproximativ 36 de încercări. M-am împrietenit cu câţiva distribuitori de filme şi am descoperit locurile înghesuite care ascund delicatesele fotografiei pe film.

5. Ai deja câţiva ani de activitate. Bănuiesc că acum se poate spune că începi să îţi conturezi stilul. Poţi să ne spui câteva cuvinte despre acesta?

Fotografiile mele vorbesc despre atmosferă şi detaliu. Până acum am abordat fotografia într-un stil personal, intim şi abstract. Cred că lucrurile se vor schimba în curând, pentru că încerc o colaborare cu the Daily Turkish News pe fotojurnalism.

6. Dacă ar fi să numeşti un artist pe care îl admiri şi care te-a influenţat, care ar fi acela?

Mă influenţează orice, oameni de pe stradă, vremea, fazele lunii, o mâncare prost gătită. Dar fotografi care-mi plac sunt Robert Doisneau (pentru savoare, ironie şi bun gust ), Weegee, Eliott Erwitt, Diane Arbus şi /dar mai ales Sally Mann.

7. Aş vrea să ştiu câte ceva şi despre felul în care lucrezi. Ce anume te face să apeşi pe declanşator? Ce imagini vrei să transpui pe peliculă?

Fotografiez pentru că îmi este necesar. Îmi fotografiez prietenii, le fotografiez camerele, mă fotografiez pe mine ca să nu uit cum arăt văzută din exterior, fotografiez evenimente şi elemente din viaţă reală ca să opresc puţin timpul, să aduc cu mine în viitor ceva din acum.

De ce apăs pe declanşator? Vânez "the decisive moment", concept pe care l-a trasat Bresson, dar la care ne gândim cu toţii.

8. Care a fost cea mai mare reuşită a ta de până acum?

 În ceea ce mă priveşte, fotografia e cu siguranţă dialog. Văd, capturez şi retransmit. Am avut ocazia să expun la Meeting Point în Cluj, în timpul TIFF-ului. A fost o plăcere să mă văd implicată în proiect. Sunt bucuroasă că fac parte din câteva grupuri fotografice. Am colaborat cu camera80 care mi-a publicat 2 proiecte. Tot prin camera80, revistă ELLE a publicat una dintre imaginile unui proiect realizat împreună cu Vlad Birdu. Momentan sunt la Istanbul cu o bursă de studiu, unde pentru 6 luni studiez animaţie şi design. Plănuiesc o expoziţie de fotografie şi desen împreună cu o artistă din Cehia, la sfârşitul celor 6 luni. Vernisajul va avea loc la Istanbul, la o galerie de artă dar vrem să ducem proiectul mai departe în Cehia şi în România, în primavara anului 2009.

 În plan personal, fotografia m-a împins să cunosc oameni. Aşa am dat de Adrian Bulboacă, Voicu Bojan, grupul 7zile, grupul camera80, Dacian Groza, Diana Gandila, Mihai Evoiu, Andrei Nacu, grupul Expose şi Vlad Birdu, Alina Andrei (pe care n-o cunosc personal, dar am impresia că o cunosc de ani de zile), oamenii de la fotografa.ro.

9. Ai vreo fotografie preferată? Şi dacă da, de ce aceasta?

 Sunt câteva care îmi sunt simpatice, un fel de copiii preferaţi. Ce au în comun sunt simplitate şi o idee de albastru undeva în cadru.

10. Dacă ar fi alegi altceva decât fotografia, pentru ce anume ai opta?

 Aş merge altfel pe drumul ăsta care implică imagine, probabil cu design şi film. Dar film fac deja, şi design la fel. Cred că va trebui să fac un podium, după ce redistribui priorităţile.

11. Ştiu că studiezi şi filmul. Care dintre cele două, fotografie sau film, îţi place mai mult şi de ce?

 Mulţi mă vor contrazice, însă experienţa îmi spune că se completează reciproc. Ştiind foto mi-a fost mai uşor cu filmul. În fotografie folosesc elemente pe care le transpun şi în film, şi vice versa. Rămâne să ne continuăm relaţia şi să aflăm.

12. Ce planuri de viitor ai?

 Vreau ca fotografiile mele să devină un instrument social, să vorbească mai tare şi mai clar despre realitatea în care trăim, pentru ca vocile unor oameni să ajungă la urechile altor oameni care pot să dea o mână de ajutor. Nu vreau să renunţ la fotografia artistică însă plănuiesc să dau mai multă importanţă fotografiei de jurnalism.

Alte articole din categoria "Interviuri"