Arta, Cultura, Portofolii artisti
Articole arta si cultura
Analize de arta Interviuri artisti Portofolii artisti
Acasa
Editorial
Evenimente
Stiri
Newsletter
Legaturi
Contact

 

 
 

Abonati-va la newsletterul Art Business!

[15 aprilie 2014]
Pe 15 aprilie 1452 s-a născut Leonardo Da Vinci, reprezentat de seamă al Renascentismului italian, om de ştiinţă şi totodată sculptor, pictor, arhitect, muzician şi scriitor, un adevărat...

Mai multe stiri »

   « Arta şi preţul psihologic
   « Teoria instituţională a artei
   « Factori ce influenţează evaluarea lucrărilor de artă
   « Despre relaţia între Economie şi Artă
   « Comemorare Leonardo da Vinci
   « Expoziția „Jubileu - Nicolae Maniu”

 
 
Arhiva November 2017
Mon Tue Wen Thu Fri Sat Sun
  12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930   
       

 
Cat timp petreceti pe Facebook?
zilnic
de 2-3 ori pe saptamana
doar in week-end
de 4-6 ori pe luna
o data pe luna
deloc
Literatura - Ideea de Dumnezeu în opera lui Emil Cioran
 
Postat la data de 14 ianuarie 2009
Laura Breiner

Articol vizualizat de 30467 ori.

Dumnezeu este o temă frecvent tratată de către artişti. Relaţia artistului cu spiritualitatea este transpusă în opera creată, ea însăşi privită ca har divin. Dumnezeu a fost definit, de-a lungul istoriei, ca Absolut ori metamorfozat, ca parte umană. Sub această contradicţie se găsesc ideile filozofice ale eseistului Emil Cioran.

 Emil Cioran

Există o neputinţă în a afla adevărul, care chinuie şi care – datorită imposibilităţii în faţa căruia este pus gânditorul – se transformă, treptat, în negativism. Acest negativism este determinat de latura „demonică” a omului ce se luptă cu raţiunea: „Curios ce obositoare este ideea asta de Dumnezeu. Prezenţa ei în conştiinţă este un surmenaj continuu, o febră ascunsă şi epuizantă, un principiu destructiv” (Lacrimi şi sfinţi).

După o mărturisire proprie (într-un interviu de Gabriel Liiceanu), Emil Cioranu „s-a mişcat tot timpul între nevoia de credinţă şi imposibilitatea de a crede.” Rezultatul la care ajunge nu este unul singur, concret, eseistul oscilând în păreri şi afirmaţii. El este „învinsul” ce „pleacă în căutarea marelui POATE” (Fr. Rabelais). El deţine orgoliul învinsului: „Mi se pare mai uşor să te crezi tu însuţi Dumnezeu, decât să crezi în Dumnezeu.” (Mărturisiri şi anateme)

Încercarea de a crede, credinţa în sine, este un proces lung, obositor, care cere timp şi care, până la urmă, nu duce la nimic. Este aceeaşi frică cu care nu accepţi moartea: „Cine a învins frica de moarte a învins şi viaţa” (Lacrimi şi sfinţi). Dorinţa de a muri este diferită de moartea în sine („Doreşti dorul de moarte şi nu moartea”), căci „suntem superiori morţii doar în dorinţa de a muri.” (Amurgul gândurilor)

Odată cu experienţa de viaţă a scriitorului, sensul vieţii în plan spiritual capătă noi valenţe. Urmând acelaşi tipar contradictoriu, Cioran analizează rolul vieţii şi al morţii: pe de o parte, „Viaţa nu există iar moartea este o stare de vis” (Lacrimi şi sfinţi), pe de alta – „Moartea este sublimul la îndemâna fiecăruia”, Dumnezeu fiind „modul cel mai favorabil de a ne dispensa de viaţă” (Amurgul gândurilor).

Influenţa religiei asupra umanităţii e evidenţiată de constatarea „pentru fiecare om Dumnezeu este întâia amintire” (Lacrimi şi sfinţi). Există o energie divină ce planează asupra acestei lumi. Trăim, parcă, cu sentimentul „sufocării” ce ne-o provoacă această prezenţă: „În orice parte ai apuca nu dai decât de Dumnezeu”  (Amurgul gândurilor). Şi cum „Fără Dumnezeu totul e neant. Iar Dumnezeu? Neantul suprem” (Silogismele amărăciunii), putem spune că la baza lumii nu a stat cuvântul, ci ideea, Ideea de Dumnezeu, care este „cea mai practică şi mai periculoasa (…). Pe ea se salvează şi pe ea se prăbuşeşte omenirea.” (Lacrimi şi sfinţi)

Eseistul se află în imposibilitatea de a-l concepe pe Dumnezeu prin suflet: „Toate căile merg de la mine spre el, niciuna de la el la mine” (Amurgul gândurilor). În lipsa credinţei, Cioran încearcă să-l cucerească pe Dumnezeu prin efort: „Acel care n-a epuizat lumea în zbaterile lui lăuntrice nu va ajunge niciodată la Dumnezeu” (Lacrimi şi sfinţi). Această cucerire se face pentru sine, Cioran optând pentru un Dumnezeu individual: „În lumea în care nu mai am pe nimeni, mai dispun doar de Dumnezeu.” (Amurgul gândurilor)

Dumnezeu este perceput ca „un abis privit de jos”. Cioran, la fel ca şi Pascal, a pariat pe Dumnezeu: „Cine a înţeles că lumea aceasta nu întrece condiţia amăgirilor n-are decât două căi: să devină religios salvându-se din lume, sau să salveze lumea distrugându-se” (Cartea amăgirilor). Scriitorul optează pentru a doua variantă, de autodistrugere în schimbul salvării lumii, căci „omul nu poate crea nimic fără o pornire tainică de a se distruge.” (Amurgul gândurilor) 

Omul nu e consecinţa unei intenţii speciale. Numai noi, oamenii, am inventat ideea de scop. Universul în care trăim este unul plin de contradicţii, în care oamenii sunt îngeri şi demoni. Pascal sesiza că „nimic nu este mai straniu în firea umană decât contradicţiile pe care le descoperim în ea”. Aflăm în el justiţiarul şi viermele, adevărul şi greşeala, creatorul şi distrugătorul.

Alte articole din categoria "Literatura"

  Osho. Ce este iubirea?
  Teoria instituţională a artei
  Maktub

Acest articol vi s-a parut interesant? (21 voturi)

Comentarii la acest articol / Adauga comentariu
Foarte instructiv
Postat de online, 22 martie 2010

invatat o multime
Articol
Postat de Roxana, 12 ianuarie 2010

Articolul este minunat!!!Felicitari:)
Posteaza un comentariu
Nume
Email
Subiect
Comentariu
 
Termeni si conditii Copyright © 2008 Art Business. Realizat de Web Design Media