Arta, Cultura, Portofolii artisti
Articole arta si cultura
Analize de arta Interviuri artisti Portofolii artisti
Acasa
Editorial
Evenimente
Stiri
Newsletter
Legaturi
Contact

 

 
 

Abonati-va la newsletterul Art Business!

[15 aprilie 2014]
Pe 15 aprilie 1452 s-a născut Leonardo Da Vinci, reprezentat de seamă al Renascentismului italian, om de ştiinţă şi totodată sculptor, pictor, arhitect, muzician şi scriitor, un adevărat...

Mai multe stiri »

   « Arta şi preţul psihologic
   « Teoria instituţională a artei
   « Factori ce influenţează evaluarea lucrărilor de artă
   « Despre relaţia între Economie şi Artă
   « Comemorare Leonardo da Vinci
   « Expoziția „Jubileu - Nicolae Maniu”

 
 
Arhiva September 2017
Mon Tue Wen Thu Fri Sat Sun
    123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930 
       

 
Cat timp petreceti pe Facebook?
zilnic
de 2-3 ori pe saptamana
doar in week-end
de 4-6 ori pe luna
o data pe luna
deloc
Literatura - Maktub
 
Postat la data de 19 martie 2009
Laura Breiner

Articol vizualizat de 6946 ori.
Cărţile lui Paulo Coelho s-au vândut în zeci de milioane de exemplare în întreaga lume, editate în 150 de ţări şi traduse în peste 50 de limbi.
Maktub (1994) este o carte constituită din parabole pline de înţelepciune, totuşi autorul nu o consideră o „carte de sfaturi, ci un schimb de experinţă”.

 

Vă prezentăm, mai jos, câteva citate "cu tâlc".

Un vraci african îşi ducea un ucenic în junglă. Chiar dacă era în vîrstă, îşi făcea drum cu agilitate, în timp ce celălalt tot aluneca şi cădea de multe ori. Ucenicul se ridica, blestema, scuipa pe pămîntul trădător şi continua să-şi urmeze maestrul. După o bună bucată de drum, ajung într-un loc sacru. Fără să se oprească o clipă, vraciul se întoarce spre drumul pe care veniseră. “Nu m-ai învăţat nimic astăzi,” spune novicele, după ce căzuse a mia oară.
“Te-am învăţat un lucru, dar nu ai reuşit să-l înţelegi,” spuse vraciul. “Încerc să te învăţ cum să înfrunţi greşelile în viaţă.” “Şi cum ar trebui să le înfrunt?” “În acelaşi fel în care ar fi trebuit să înfrunţi fiecare căzătură,” răspunde vraciul. “În loc să blestemi locul unde ai căzut, trebuia să încerci să înţelegi ce te-a făcut să aluneci înainte.”
 
Spune maestrul: “Pe de-o parte ştim că este importantă căutarea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, viaţa creează o distanţă clară între El şi noi. Ne simţim ignoraţi de Divinitate, sau sîntem preocupaţi de problemele noastre cotidiene. Asta creează un sentiment de culpabilitate: fie că renunţăm la viaţă într-un fel din cauza lui Dumnezeu, fie că simţim că renunţăm prea mult la Dumnezeu din cauza vieţii. Acest conflict este aparent: Dumnezeu este în viaţă şi viaţa este în Dumnezeu. Fiecare trebuie să fie atent la asta pentru a putea înţelege destinul mai bine. Dacă sîntem în stare să pătrundem în sfînta armonie a cotidianului nostru, vom fi întotdeauna pe drumul cel bun şi ne vom îndeplini obiectivele.”
 
Călugării deşertului afirmau că era necesar să lase să acţioneze mîna îngerilor. Pentru asta, uneori făceau lucruri absurde – cum ar fi să vorbească florilor sau să rîdă fără motiv. Alchimistul urmează ‘semnele lui Dumnezeu’, indicii care uneori par aproape lipsite de sens, dar care sfîrşesc întotdeana prin a duce undeva.
Spune maestrul: ”Nu-ţi fie teamă să fii considerat nebun – să faci azi ceva care este în contradicţie cu toată logica pe care ai învăţat-o. A acţiona este o atitudine care este opusul comportamentului obişnuit cu care ai fost învăţat. Acest lucru mic, nu are importanţă cît de mic e, poate deschide poarta către o mare aventură – umană şi spirituală.”
Filozoful german Schopenhauer se plimba agale pe străzile Dresdei, încercînd să găsească răspunsuri la întrebările care îl asaltau. Trecînd pe lîngă o grădină, hotărî să se aşeze să privească florile. Unul din locuitorii din împrejurimi observă comportamentul straniu al filozofului şi chemă poliţia. După cîteva minute, un oficial se apropie de Schopenhauer: “Cine eşti?” întrebă brusc gardianul. Schopenhauer îl privi pe poliţist de sus şi pînă jos. “Dacă reuşeşti să mă ajuţi să găsesc răspunsul la această întrebare,” spuse, “îţi voi fi veşnic recunoscător.”
 
Croesus, regele Lidiei, hotărîse să îi atace pe perşi, dar voia să consulte un oracol grec. “Eşti destinat să distrugi un mare imperiu,” spuse oracolul. Fericit, Croesus declară război. După două zile de bătălii, Lidia fu invadată de perşi, capitala ei distrusă, iar Croesus fu luat prizonier. Înfuriat, ceru ambasadorului grec să se întoarcă la oracol şi să îi spună cît de greşită fusese previziunea sa.
“Nu, tu eşti cel care a greşit,” spuse oracolul ambasadorului. “Ai distrus un mare imperiu: Lidia.”
Spune maestrul: “Limbajul semnelor este acolo, în faţa noastră, pentru a ne învăţa modul cel mai bun în care să ne comportăm. Dar de multe ori încercăm să distorsionăm acele semne pentru a le face să coincidă cu ceea ce am fi vrut să fie la început.”
 
Spune maestrul: “Propriul destin nu e aşa de uşor cum pare. Pentru nimic. Ar putea cere chiar şi acţiuni periculoase. Cînd vrem ceva, punem în mişcare energii puternice şi nu mai sîntem în stare să ascundem faţă de noi înşine adevăratul sens al vieţii noastre. Cînd vrem ceva, facem o alegere şi plătim preţul. Ar putea fi nevoie să abandonăm vechi obiceiuri, ne-ar putea creea probleme şi aduce dezamăgiri. Şi nu are importanţă cît de mare e preţul pentru că niciodată nu e la fel de mare ca cel pe care l-am plăti pentru a nu fi trăit destinul nostru personal. Pentru că într-o zi vom privi în urmă şi vom vedea tot ce am făcut, şi ne vom asculta inima spunînd: “mi-am irosit viaţa.”
Crede-mă, asta e cea mai rea frază pe care ai putea auzi-o vreodată.”
 
Într-un bar, într-un sat din Spania, aproape de oraşul Olite, există o cugetare scrisă de proprietar: ”Nici nu ajungeam bine să găsesc toate răspunsurile, că toate întrebările se schimbau.”
Spune maestrul: ”Sîntem tot timpul preocupaţi să dăm răspunsuri. Simţim că răspunsurile sînt importante pentru a înţelege semnificaţia vieţii. E mult mai important să trăim din plin şi să lăsăm timpul să dezvăluie secretele existenţei noastre. Dacă ne preocupăm prea mult cu a da un sens vieţii, împiedicăm natura din acţiunile sale şi devenim incapabili să citim semnalele lui Dumnezeu.”
 
Spune maestrul: “De acum înainte – pentru cîteva secole – Universul îi va boicota pe toţi cei care au prejudecăţi. Energia Terrei trebuie să fie reînnoită. Noi idei au nevoie de spaţiu. Trupul şi sufletul au nevoie de noi provocări. Viitorul bate la poartă şi toate ideile – cu excepţia acelora care sînt bazate pe prejudecăţi – vor avea ocazia să apară. Ceea ce e imporant va rămîne; ce e inutil va dispărea. Dar să lăsăm fiecare persoană să judece propriile concepte. Noi nu sîntem judecătorii viselor celuilalt. Pentru a crede în calea noastră, nu trebuie să demonstrăm că cea a altcuiva e greşită. Cine face asta nu crede în proprii paşi.”
Spune maestrul: “O răscruce este un loc sfînt. Acolo călătorul trebuie să hotărască. Iată de ce de obicei zeii dorm şi mănîncă la răscruci. Unde străzile se bifurcă, sînt concentrate două mari forţe– calea care va fi aleasă şi calea care va fi ignorată. Amîndouă se transformă într-o singură cale, dar numai pentru puţină vreme. Călătorul se poate odihni, poate să doarmă puţin, şi chiar să-i consulte pe zeii care dorm la răscruce. Dar nimeni nu poate rămîne acolo pentru totdeauna: o dată făcută alegerea, trebuie mers înainte, fără să ne gîndim niciodată la strada pe care am refuzat-o. Altfel, răscrucea va deveni un blestem."
Spune maestrul: “Cînd hotărîm să acţionăm, e normal să apară conflicte neaşteptate. Vom fi răniţi de acele conflicte , cu siguranţă. Rănile se vindecă; rămîn ca cicatrici, şi asta este o binecuvîntare. Asemenea răni rămîn cu noi pentru tot restul vieţii şi ne sînt de mare ajutor. Dacă la un moment dat – pentru orice motiv – dorinţa noastră de a ne întoarce în trecut este puternică, trebuie doar să ne privim cicatricele. Cicatricele sînt semnele cătuşelor şi ne duc cu gîndul la ororile închisorii – şi cu acea amintire mergem înainte.”
 
Spune maestrul: “Nu ai nici un avantaj de cauţi explicaţii despre Dumnezeu. Poţi asculta discursuri superbe dar sînt goale, fără substanţă. La fel cum poţi citi o întreagă enciclopedie despre Iubire fără să ştii cum să iubeşti. Nimeni nu va dovedi că Dumnezeu există. Unele lucruri în viaţă trebuie pur şi simplu trăite –şi niciodată explicate. Iubirea este unul dintre acestea. Dumnezeu – care e iubire – e inexplicabil. Credinţa este o experienţă infantilă, în sensul magic în care ne-a învăţat Isus: Copiii sînt împărăţia lui Dumnezeu”.
Dumnezeu nu o să intre niciodată în mintea ta.
Poarta pe care o foloseşte este inima ta.”
 
“Hai să mergem pe muntele unde locuieşte Dumnezeu,” spuse un cavaler unui prieten de al său. “Vreau să dovedesc că tot ce ştie El să facă e să ne ceară să facem ceva, în timp ce nu face nimic pentru a ne uşura de responsabilităţi.” “Bine, voi merge pentru a-mi demostra credinţa,” spuse celălalt. Ajunseră noaptea în vîrful muntelui - şi auziră o voce din întuneric: “Încărcaţi pietre pe caii voştri .”
“Vezi?!“ spuse primul cavaler. “După aşa un urcuş, vrea să ne facă să mai şi cărăm aşa o greutate. Nu o să-l ascult!” Al doilea făcu întocmai cum i s-a poruncit. Cînd ajunseră la poalele muntelui, era în zori şi primele raze de soare străluceau pe pietrele pe care cavalerul credincios le luase: erau diamante adevărate.
Spune maestrul: “Hotărîrile lui Dumnezeu sînt misterioase, dar sînt întotdeauna în favoarea noastră.”

Acest articol vi s-a parut interesant? (13 voturi)

Nu exista comentarii la acest articol.
Posteaza un comentariu
Nume
Email
Subiect
Comentariu
 
Termeni si conditii Copyright © 2008 Art Business. Realizat de Web Design Media