|
Interviuri - Realităţi asupra pieţei de artă din Romānia
| |
Postat la data de 12 decembrie 2008
Daniel Baba
Articol vizualizat de 1157 ori.Pagina 1 din 5
Situaţia comercială a operei de artă în România este imprevizibilă şi fluctuantă. Schimbarea de regim din România a găsit arta plastică într-o situaţie limită. Între timp s-au făcut paşi enormi către structurarea acesteia, însă îi lipseşte factorul coagulant, stabilitatea şi sustenabilitatea economiei reale. Dacă în ceea ce priveşte libertatea de creaţie şi de mişcare totul a venit spontan, climatului artistic a generat în toţi aceşti ani o producţie încă neadaptată cererii.
Pentru a stabili locul şi rolul pieţei de artă româneşti in contextul vieţii economice şi culturale actuale, Art-Business a purtat un dialog cu cunoscutul expert şi critic de artă, domnul Valentin Ciucă, pentru a cărui amabilitate îi mulţumim deschis.
"Piaţa de artă din România nu mai este cea de acum douăzeci de ani. S-au făcut paşi enormi către structurarea acesteia, însă îi lipseşte factorul coagulant, adică stabilitatea şi sustenabilitatea economiei reale."
.jpg)
AB: Cum comentaţi evoluţia pieţei de artă româneşti în ultimii 10 ani?
VC: La noi, în perioada interbelică, una din cele mai înfloritoare perioade din istoria culturii româneşti, artiştii îşi vindeau în mod direct operele; între timp, au apărut galerii şi chiar comercianţi, armenii în special erau cei care controlau piaţa Bucureştiului. Nicolae Tonitza spunea câteodată în corespondenţa lui că era şi ajutat dar şi jefuit de negustorii armeni care cumpărau lucrările de la el, apoi puneau comisioane foarte mari. După Revoluţie, s-a deschis foarte mult acest orizont, al oamenilor care iubesc cu adevărat arta. Apariţia caselor de licitaţie private are un rol cu totul pozitiv, ele pot stimula atât arta care a trecut, să zic aşa, în patrimoniul naţional (prin intermediul deţinătorilor de asemenea lucrări), dar şi arta contemporană, pentru că se pot face relaţii între generaţiile trecute şi cele actuale.
Din păcate, de mulţi ani bursa artei nu mai este în Europa ci în Statele Unite, galeriile, galeriile celebre de acolo sunt cele care fixează cotele, dar şi înlesnesc comercializarea unor falsuri. Este o anecdotă foarte frumoasă care spune că din cele 3000 de tablouri ale lui Renoir sau oricare alt mare artist, 5000 se află în Statele Unite, ceea ce arată că există şi o industrie a falsurilor. La noi, din păcate, bunurile artistice n-au circulat şi, în consecinţă, valoarea lor a fost stabilită în mod artificial, în funcţie de interese politice sau de grup. Situaţia comercială a operei de artă în România este imprevizibilă şi fluctuantă. Schimbarea de regim din România a găsit arta plastică într-o situaţie limită.
AB: Dacă în ceea ce priveşte libertatea de creaţie şi de mişcare totul a venit spontan, climatului artistic a generat în toţi aceşti ani o producţie încă neadaptată cererii. Defazarea actului artistic faţă de realitatea economică şi psihologică se datorează, în primul rând, rarităţii operatorilor specializaţi pe piaţa de artă, o piaţa fragilă şi spontană în cea mai mare parte.
VC: Suferă încă instituţia curatoriatului, a criticii aplicate şi structurile de promovare a produsului artistic. Nici sfera revistelor de artã nu iese din tiparele anonimatului, cu puţine excepţii. Sunt destul de puţine semnale ale fenomenului artistic la noi. Comercializarea artei prin magazinele de antichităţi – în spaţiile cărora arta intră în circulaţie, chiar dacã într-o formã nesistematizată, prin galeriile private care desfăşoară atât acţiuni specifice cât şi activităţi comerciale specializate, este completată curent de existenţa caselor de licitaţie specializate în arta contemporanã.
Roluri importante în procesul delicat al stabilirii cotelor şi preţurilor corecte pentru artiştii în viaţă îl au muzeele, galeriile de promovare, negustorii de artă şi casele de licitaţie. Piaţa de artă din România nu mai este cea de acum douăzeci de ani. S-au făcut paşi enormi către structurarea acesteia, însă îi lipseşte factorul coagulant, adică stabilitatea şi sustenabilitatea economiei reale.
AB: Ce fel de lucrări şi în ce mod ajung acestea în galeriile de artă din România?
VC: Există relaţii strânse între artişti şi galeriile de artă. Cu toate astea, încă se expune haotic. În ziua de azi se manifestă şi o formă de manipulare prin faptul că sunt galerii în Occident care pariază pe câte un artist, şi prin mediatizarea puternică pe care o fac, se ajunge la ipostaza în care dacă nu ai un tablou de Vasilescu, să spunem, nu ai nimic. Când un artist are succes apare un fel de mimetism al colecţionarilor. Timpul va elimina aceste valori impuse prin pârghii de marketing, vor dispărea liderii mediatici şi cei care au participat la licitaţie şi va veni o autoritate care va spune: ”treziţi-vă la realitate!”.
AB: Ce fel de oameni aduc lucrări spre vânzare în galerii şi care sunt, în principal, motivele acestor vânzări?
VC: Motivele vânzărilor sunt, în general, nevoia de a câştiga într-un moment de criză sau nevoia de înnoire a colecţiilor. Noi suntem într-o fază incipientă, lucrurile nu se fac aşa de repede.
Pagina 2 din 5
"Comerţul cu artă este un comerţ pe termen lung."
AB: Care sunt criteriile de care se ţine seama în momentul introducerii unei lucrări de artă în cadrul unei licitaţii?
VC: Comerţul cu artă este un comerţ pe termen lung. Trebuie să precizez din capul locului lipsa unui instrument obiectiv cu care să putem aprecia calitatea (prin intermediul criticii o putem apropia), dar valoarea în sine – căci până la urmă ea este o convenţie – are mai multe componente:
1. Vechimea, pentru cei interesaţi de astfel de artă;
2. Raritatea (dacă un artist a pictat în serie acelaşi tablou – se întâmplă în lumea modern – atunci este redus proporţional interesul pentru lucrare, pentru că fiecare are ambiţia unicităţii, de a deţine o lucrare cât mai rară );
3. Şcoala căreia îi aparţine lucrarea respectivă, flamandă, spaniolă, franceză etc. şi din ce perioadă a carierei artistului (o lucrare de început este cotată mai puţin, dacă este o lucrare de maturitate împlinită face mult mai mult şi aş aminti aici de maestrul Corneliu Baba cu ciclul Regilor nebuni, Frica, Spaima, lucrări dramatice; puţine lucrări de Corneliu Baba se vând, de obicei colecţionarii le păstrează). Corneliu Baba este, alături de Alexandru Ciucurencu, unul dintre artiştii care au dominat sfârşitul secolului XX şi cred că domină în continuare. Nu întâmplător toţi studenţii lor declară cu emfază că au fost elevii acestor maeştri, de parcă talentul s-ar transmite prin relaţia maestru-elev;
4. Starea de conservare (posibilitatea lucrării de a fi expusă într-o retrospectivă, ori din pricina trecerii timpului, pânza poate fi spartă, lovită, refăcută, dacă are rama originală);
5. Semnătura (teoretic, constituie un indiciu că este o lucrare originală, nu un fals). Sigur sunt cărţi şi studii legate de semnături şi chiar este şi o carte legată de istoria falsurilor celebre. În România au fost rare cazurile de falsuri în artă, dar se mai fac şi astfel de lucruri.
6. Tehnica în care este realizată (ulei pe pânză, cu o durată mult mai mare, pe carton etc.)
7. Subiectul lucrării (ne referim aici la ce reprezintă lucrarea, o compoziţie în care procesul de elaborare este mai greu, mai dificil, mai vast prin problemele pe care le pune este categoric ceva mai scumpă decât o lucrare care reprezintă, eu ştiu, un peisaj schiţat rapid sau chiar o natură statică cu flori). Cu toate acestea, moda tablourilor cu flori nu va pieri niciodată, în sezoanele reci, ori când au o supărare, oamenii simt nevoia să „se încălzească” privind un tablou. Dacă lucrarea este executată şi de un pictor mare, parcă iţi va transmite şi din parfumul festinului spiritului uman.
AB: Ce poate face statul pentru formarea unor cotaţii de piaţă adecvate artiştilor români? Ce pot face oamenii de cultură în acelaşi sens?
VC: La noi în perioada comunismului, artiştii au dus-o bine, în sensul că statul dorind să atragă valorile, impunând ce-i drept nişte canoane ideologice artiştilor, îi susţinea prin achiziţiile de stat. La ora actuală nu se fac aproape deloc achiziţii de stat. Este important să fie o lucrare în colecţia mea, dar e şi mai important să fie într-un muzeu, ca să aibă acces cât mai multă lume la el. Azi şi albumele de artă se vând foarte greu. Înainte de Revoluţie, eram fericiţi să avem un album de artă. De obicei albumele de pictură proveneau din fostele state sovietice, se mai făceau şi la noi, acum sunt pline librăriile şi cumpără foarte puţină lume. Asta înseamnă că avem de-a face cu o deplasare în plan social spre zonele derizoriului, mai degrabă decât cele care ar conta şi ar trebui să ducă la o anumită culturalizare. Pagina 3 din 5
"Soarta operei de artă este imprevizibilă."
AB: Ce relaţii se stabilesc în cadrul unei tranzacţii de artă?
VC: Totdeauna într-o evaluare trebuie făcută echipă bună între istoricul de artă, criticul de artă, licitatorul şi persoana care devine beneficiarul unei tranzacţii. Acest comerţ trebuie susţinut cu argumente de ordin estetic din partea criticului, privită opera în retrospectiva timpului (trecut istoric al vânzărilor, viitor, perspectiva evoluţiei gustului pentru aceeaşi operă). Puţini dintre artiştii români au fost buni negustori ei înşişi. Cei mai mulţi s-au lăsat manipulaţi deseori de negustori, dar alţii erau foarte severi, de exemplu, Palladi a ţinut de o lucrare ani în şir până a obţinut suma solicitată (era un interes crescut pentru respectiva lucrare). Există o istorie paralelă cu istoria artei, istoria anecdotică, cu artişti foarte mari, dar zgârciţi, dar şi cu filantropi (a se citi Însemnările unui amator de artă - perioada interbelică). Oamenii de calitate pot stimula gustul pentru investiţie. Investiţiile în artă sunt, şi declar cu mâna pe inimă, cele mai rentabile. În primul rând, atât timp cât trăieşti te bucuri de o stare de beatitudine, te simţi mai sigur pe tine, înconjurat de atâtea valori, ai un sentiment de putere asupra limitelor mărunte ale existenţei. Când vii de la job şi ai prins o zi proastă, intri practic într-un univers paralel cu spaţiul realităţii, intri într-o lume a unor ficţiuni care au devenit realitate artistică, sensibilă şi care dintr-o dată te scoate din orice presiune a mondenului.
Grigorescu, Luchian, Tonitza sau Baba au albume consistente, cu conţinut cvasi-general în care s-au inventariat aproape toate lucrările lor, dar timpul scoate la iveală mereu lucrări necunoscute. Soarta operei de artă este imprevizibilă: s-a întâmplat să văd prin galerii lucrări de valoare, vândute la preţuri derizorii, neştiind deloc cât este valoarea. Nu se întâmplă foarte des, însă există şi asemenea situaţii. Lucrările care sunt incluse în albume, aproape că îşi dublează valoarea, în sensul că sunt acreditate. Omul nu se mai teme că este un fals pentru că prezenţa unui istoric de artă care să descrie perioade, curente, să facă studii etc. dă autoritate lucrării. Din fericire, la noi industria falsurilor nu este atât de răspândită, apar excepţii dar nu este o regulă. Pe de altă parte, pornind de la ideea cu albumele consacrate, că în unele cazuri autorul face o selecţie, deci lasă deoparte lucrări „minore” şi trece în zona lucrărilor care sunt reprezentative pentru artist. Acesta este încă un argument pentru creşterea preţului acelei opere incluse în album.
Este incredibil cum o lucrare poate da atât de mult în raport cu ce se investeşte în ea. Sigur, arta trebuie privită şi prin prisma comerţului. Totuşi, după părerea mea, acolo unele cotaţii sunt aberante e un fel de bulgăre de zăpadă care se rostogoleşte, iar oamenii ori sunt prea vanitoşi, ori vor în felul acesta să îşi „spele banii” . Este o formă de spălare a banilor prin artă. În cadrul unor tranzacţii internaţionale, pentru a masca anumite cheltuieli şi a scăpa de impozite, se spune de pildă că ”am un Luchian de un miliard”.
De-a lungul întregii istorii a culturii, actul artistic a avut nevoie de susţinere financiară. Lucrările valoroase sunt "măsurate” de calitate în primul rând, certificate de participarea în expoziţii importante în instituţii publice, muzee. Dar contează şi prestigiul galeriei care-l reprezintă pe artist.
AB: Ce părere aveţi despre copiile legalizate din artă?
VC: Personal, am o reţinere, prefer o copie la nivel de mase; atunci ştiu despre ce este vorba şi acea lucrare mă va trimite cu siguranţă la original, dar când văd o copie făcută perfect şi ştiu că nu este autentică, nu sunt de acord.
AB: Consideraţi importantă educaţia plastică în învăţământul primar?
VC: Este foarte importantă. De exemplu, să luăm pe cineva care a trăit într-o casă în care sunt lucrări de artă, acesta are o atitudine faţă de kitsch-urile de pe piaţă, aceasta duce la o identificare a unei condiţii pe care o ai. Desigur, ar fi ideal ca măcar prin reproduceri lucrările importante să fie şi în casele oamenilor. Arta trebuie promovată, iar ierarhia valorilor atribuite de oameni să fie pe măsură.
AB: Care este contribuţia tinerilor artişti pe piaţa de artă românească?
VC: Într-adevăr, valoarea lucrărilor contemporane pare să completeze eşafodajul maeştrilor consacraţi din şcoala românească de artă. Tinerii artişti vin cu un suflu proaspăt şi au o responsabilitate în confirmarea valorilor maeştrilor lor.
Pagina 4 din 5
"Licitaţiile la noi ar trebui să fie dublate de cataloage riguroase cu descrieri şi identificări precise, certe cu certificate de autenticitate care să asigure colecţionarul că nu a cumpărat un lucru contrafăcut."
AB: Statul român nu face prea multe pentru a încuraja piaţa de artă. Măsurile fiscale se lasă aşteptate. Nici achiziţii publice de artă nu se mai fac că în trecut.
VC: Exact. Intrarea în patrimoniul muzeal nu este întâmplătoare, în mod normal este o comisie care face o evaluare, chiar dacă lucrarea este donată acelui muzeu. În funcţie de anumite criterii ea poate fi acceptată sau nu. Un exemplu concludent este cel al artistului francez Edouard Manet, precursor al impresionismului. Edouard Manet a pictat tabloul intitulat "Olympia", care a provocat un scandal enorm, reprezentând-o pe zeiţa Venus în chip de curtezană. Respins de juriul Salonului Oficial, Manet îşi va expune picturile, printre care celebra "Le Dejeuner sur l'herbe", împreuna cu Pissarro, Jongkind, Fantin-Latour şi alţii în "Salonul refuzaţilor" (Le Salon des Refuses), spre stupefacţia publicului conservator şi entuziasmul tinerilor pictori. La data 30 aprilie 1883 se stinge din viaţă la Paris. După moartea să s-au făcut toate demersurile pentru ca "Olympia" să fie expusă în muzeul Louvre. Poţi avea o prejudecată şi să nu anticipezi reacţia generaţiilor următoare. Am putea aminti aici şi cazul celebrului van Gogh,care nu a vândut decât un tablou în toata viaţa lui şi acela fratelui său. Anticipat ca un pictor academic, ataşat de prietenia cu Gauguin, boala ce a urmat, a avut momente de creaţie devastatoare.
Cred că în măsura în care unor artişti li s-ar consacra studii serioase şi albume, aprecierea lor intr-un fel s-ar multiplica, pentru că prin reproducerile din acele albume lucrarările devin cu caracter popular, oarecum cunoscute (ex. toata lumea aproape ştie de Monalisa, deşi nu tot atâţia au şi văzut aceasta operă decât în reproduceri). Acest lucru duce la ideea că notorietatea artistului este coroborată cu notorietatea lucrării (uneori notorietatea acesteia din urma depăşeşte pe cea a artistului, prin expresii precum „am un nud din sec XIV”, alţii dimpotrivă spun „am un Tonitza, am un Palladi, am un Ressu, am o sculptura de Irimescu sau de Apostu”).
La ora actuală, arta este stimulată de prezenţa în România a unei asociaţii a colecţionarilor. E un lucru foarte important, oameni cu profesii diferite s-au reunit (simpozioane, colocvii, expoziţii ale colecţionarilor) tocmai pentru a căuta ca din patrimoniul pe care îl deţin, din cunoştinţele lor, să împărtăşească şi celorlalţi.
Licitaţiile, la noi, ar trebui să fie dublate de cataloage riguroase cu descrieri şi identificări precise, certe, cu certificate de autenticitate care să asigure colecţionarul că nu a cumpărat un lucru contrafăcut. Se practică în Occident acest lucru, primeşti un certificat de autenticitate în cadrul unei tranzacţii oficiale. Aşa face acum la noi sculptorul Marcel Guguianu. S-a încercat de câteva ori organizarea la Iaşi a unor licitaţii, însă persoanele erau puţin calificate, au gândit-o exclusiv ca pe o afacere, nu au avut succes şi, din păcate, aşa cum se întâmplă adesea, ieşenii nu au avut încredere, nu au avut disponibilitate. Eu sunt convins că sunt colecţionari ieşeni foarte buni, care au lucrări valoroase, însă fiecare îşi păstrează discreţia, să nu fie expuşi unor răufăcători. Este valabilă şi teoria inversă, o formă de generozitate să arăţi şi altora.
Lumea, în cea mai mare parte, se gândeşte să cumpere artă atunci când buzunarul lor este doldora, uneori nici măcar atunci.
AB: Cum apreciaţi corelaţia între valorizarea culturală şi fructificarea comercială a unei lucrări de artă?
VC: Fără îndoială că această îndeletnicire trebuie privită sub dublu aspect, artistic şi economic, de natură comercială. Oricum, personal, pornesc de la ideea că valoarea unei opere de artă rezidă în bucuria pe care transmite celui care o achiziţionează. Sigur, unii gândesc în termeni de afaceri, dar orice aproximare a valorii unei lucrări de artă trebuie să ţină seama de impactul pe care îl are asupra celui care deţine opera respectivă şi a celor din jurul ei. În primul rând îi dă şi un sentiment de nobleţe atât timp cât se înconjură, cel puţin teoretic, de capodopere.
AB: E limpede că apariţia caselor de licitaţie Alis, Goldart, Monavissa, Poganny este cel mai important pas în dezvoltarea pieţei de artă.
VC: Cu toate acestea, rămâne în continuare o reţinere a oamenilor cu bani din România să investească în artă, din două motive: ori nu au avut consilieri financiari, ori este îndoielnică cultura lor, şi consider că în cazul multor îmbogăţiţi peste noapte arta nu constituie o prioritate, investesc în fotbal, alte lucruri după părerea mea derizorii, dar care ţin de spectacolul social şi care aduc o oarecare fragilă notorietate. Eu sfătuiesc pe toţi cei care au posibilităţi să-şi acompanieze parcursul existenţei de prezenţa în intimitatea lor a operelor de artă, pentru că nu cred că exista ceva mai frumos.
Este o mică problemă: deţinătorul exagerează tot timpul, în chip natural, valoarea financiară a lucrării lui, în timp ce cumpărătorul, în mod jignitor aproape, o scade ca să poată avea un profit mai mare. Cred că trebuie găsită calea unui dialog, bineînţeles pe baza unor expertize, dar şi înţelepciunea unora şi a altora. Poţi să ai o lucrare importantă, dar tranzacţia să nu se efectueze, părţile să nu ajungă la o negociere amiabilă, datorită intereselor fiecăreia. Într-o relaţie de parteneriat între cel care oferă o lucrare de artă şi cel care o vinde în cadrul unei licitaţii trebuie să se bazeze, în primul rând, pe cunoaşterea valorilor reale, dar şi pe încredere. Sunt oameni care speculează, care fără cunoştinţele de rigoare încearcă să adune lucrări de prin micile colecţii a unor oameni în vârstă sau aflaţi în nevoi urgente, strivindu-i sub lăcomia cu care vor să se îmbogăţească peste noapte.
Pagina 5 din 5
"La noi, din păcate, comerţul se face încă la nivel de amatori, în jurul unor oameni care se pricep şi ei dau tonul."
AB: După părerea dvs., artistul contemporan îşi alege subiectele funcţie de starea sufletească sau de cerinţele pieţei?
VC: Sigur, ar trebui să fie în funcţie de starea sufletească, însă sunt şi celelalte elemente ce ţin de existenţa lui, de exemplu atunci când primeşte o comandă spre execuţie.
AB: Care credeţi că va fi evoluţia pieţei de artă româneşti în următorii 5 ani?
VC: Cred că va creşte cu siguranţă. Criza de acum cred că va afecta în oarecare măsură. Vor apărea opere despre care ştim sau nu din ce colecţii au făcut parte. E posibil să se renunţe le unele opere; de obicei, crizele favorizează comerţul cu arta, se vor deschide anumite colecţii. Bunul simbolic e altceva decât banul cash, este un bun real, cu el oricând poţi să plăteşti o datorie.
Acum în jurul unor artişti s-a creat o faimă care poate fi determinată de două lucruri: ori este o boema foarte zgomotoasă şi creează notorietate, ori intervine compasiunea faţă de un artist mai necăjit. Criteriul obiectiv ar trebui să primeze întotdeauna, valoare în sine a operei de artă, valoarea apreciată de cei mai fini dintre cunoscători şi colecţionari şi un judecător dezinteresat care ar trebui să fie comentatorul de artă (criticul de artă) şi istoricul de artă. Criticul de artă deschide nişte porţi pe care în lipsa unei educaţii de artă, omul obişnuit nu vede. Am observat la Paris cum vizitatori, cu un program stabilit de nişte canoane orare, în fata a mii de lucrări de artă, nu văd nimic, de fapt absolut nimic, aleargă de la o sală la alta, pentru că oferta este atât de vastă, încât practic nu fac nimic, toţi vor să ajungă la Monalisa, ajung stau câteva secunde, fac o fotografie. Nu au nici un fel de alt beneficiu.
AB: Vânzările dovedesc că piaţa de artă este în creştere şi începe să reflecte preţuri mai apropiate de realitate, deoarece marii artişti români erau până acum subevaluaţi.
VC: Chiar dacă este încă marcată de o oarecare timiditate, apropierea, după criteriile fireşti ale economiei de piaţă, dintre omul afaceri şi omul de artă începe să funcţioneze. În acest context licitaţia de artă este modalitatea cea mai sigură de a expertiza, evalua şi vinde bunuri de artă în condiţiile economice de piaţă.
AB: Ce îi lipseşte pieţei româneşti de artă în comparaţie cu cea vest-europeană?
VC: Nu avem încă profesioniştii pe măsură, în Occident sunt peste 8.000 de galerii de artă, în România câte sunt? Occidentul are o cultură a acestui domeniu foarte mare, la noi din păcate comerţul se face încă la nivel de amatori, în jurul unor oameni care se pricep şi ei dau tonul. Aş propune ca la Academiile de Artă, unde din păcate nu se mai face şcoală aproape deloc, să se facă o secţie de experţi evaluatori în opere de artă. Acolo ar trebui să înveţe întâi istoria artei, să vadă cum se restaurează un tablou. La noi sunt experţi, însă ocazionali, nu poţi să trăieşti doar din expertize, trebuie să ai un alt job, iar expertiza să o faci suplimentar. Să trecem peste faza colocvială a discuţiilor despre valorile artistice la una la care să dai autoritate prin expertiza pe care poţi să o faci. Acest articol vi s-a parut interesant?  (17 voturi)
Nu exista comentarii la acest articol. |
|
|
Acasa
