[26 februarie 2009]
Daniel Baba

Cu siguranţă, mulţi ne întrebăm de ce oameni care au o situaţie financiară aparte sunt dispuşi să plătească pentru diferite opere de artă, în România, aproape valoarea unui apartament. Iată câteva exemple:

Nicolae Tonitza (1886-1940) „Fata în roz”, 120.000 euro;

Theodor Pallady (1871-1956), "Nud cu eşarfă galbenă", 75.000 euro;

Nicolae Grigorescu (1838-1907), "Fată culcată în iarbă", 60.000 euro;

Gheorghe Petraşcu (1872-1949) Femeie pe balustradă”, 57.000 euro.

Ce îi determină pe oameni să plătească astfel de  sume? O dată, pentru că are semnătura unui artist cunoscut, apoi pentru că achiziţia îi satisface cumpărătorului nevoia de stimă şi recunoaştere. 

Cu toate acestea, doar aceste două motive nu justifică preţul mare plătit. Mi-am amintit de interviul lunii trecute, în care se vorbea de legătura cu timpul pe care noi, oamenii, o avem. Oamenii s-au întrebat dintotdeauna de unde vin, cum a apărut lumea şi care este istoria omenirii. A deţine lucrări ale marilor artişti e ca şi cum am retrăi o epocă, am „împrumuta” din viaţa şi personalitatea acestor artişti. Punem preţ nu doar pe operă, ci şi pe legătura creată cu propria istorie (dacă este vorba despre un artist naţional) sau cu istoria lumii (dacă este artist internaţional).

Pornind de la acelaşi interviu, aflăm că ceea ce realizăm fiecare afectează pe toţi, practic împărţim o istorie, o memorie colectivă, suntem părţi ale aceluiaşi întreg, ale aceleiaşi lumi. Sub o formă sau alta, suntem recunoscători artiştilor care au marcat istoria cu opere grandioase, unice în momentul de faţă; preţul plătit în bani e doar o modalitate de exprimare a acestei recunoştinţe, semn al atribuirii valorii.  

Dacă un regizor de film a introdus replica „Doar un Rembrandt poate picta un Rembrandt”, acest lucru nu trebuie să ne ducă la ideea că opera sa este unică şi nu putem reproduce fidel, după studii asidue, o lucrare „in stil” Rembrandt.

Ceea ce doresc a argumenta este unicitatea viziunii unui artist, iar fără acces la această memorie colectivă, noi am fi orbi, nu am putea vedea pictura, exact aşa cum se presupune că au păţit băştinaşii la sosirea corăbiilor lui Columb. Interesant de menţionat aici şi teoria Gestalt şi principiul integralităţii în percepţie. Fără a apela la memoriile Artei, nu avem suficientă informaţie pentru a formula o ipoteză cu privire la ceva actual. De aceea, port un adânc respect marilor Maeştri care au facilitat crearea acestei memorii colective, ce ne ţine in viaţă, ne dă utilitate şi speranţă.

Mereu sunt încântat de acest joc între Memorie şi Predicţie, între Trecut şi Viitor, joc în faţa căruia Noi, de cele mai multe ori, dăm greş.

Să aveţi o primăvară frumoasă şi fericire în suflet!

Cu stimă deosebită pentru Voi, cititorii noştri,

Daniel Baba